Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Năravuri

        de Nicolae Prelipceanu

Fotografiile există de peste două sute de ani (1790), când s-ar fi făcut prima, cam ştearsă, cam neclară, astfel încât a fost nevoie ca descoperirea englezului Wedgewood să fie perfecţionată de un francez, Niépce. Sigur, însă, toată lumea îl ştie pe Louis Daguerre, care ar fi adevăratul inventator al fotografiei, în varianta mai apropiată de cea pe care o vedem azi. Nu ştiu dacă Nobel s-a gândit la urmările nefaste ale descoperirii sale (dinamita), cum sunt sigur că nici englezul cu fotografia ştearsă şi nici chiar francezul perfecţionist n-au visat la felul cum va fi ea utilizată. Utilitatea fotografiei e de necontestat şi n-o să fiu eu cel care o neagă. Istoria le datorează mult inventatorilor acestui mijloc al memoriei. Atât istoria mare, a lumii, cât şi aceea personală, mai umană. Dar ca mai toate utilizările aşa zicând pozitive, are şi fotografia utilizări contrare. Mai ales de când ea poate fi trucată: căci e apanajul vremurilor tehnice moderne folosirea cea mai ciudată a oricărui mijloc de informare.

Autoreclama. Specia celor care au grijă să se fotografieze cu celebrităţi sau cu oameni cunoscuţi de toată lumea e veche, datează chiar dinainte de apariţia Facebook-ului, care e plin de asemenea imagini cu „prieteni” mai importanţi decât cei care le postează, în speranţa postacilor că, astfel, vor fi asimilaţi şi ei celor pe lângă care apar.

Ca să fiu sincer, afişarea fotografiilor în compania celebrităţilor, pe care atâţia anonimi o practică, încă dinainte de Facebook, este o formă de informaţie, dar una care dezvăluie mai degrabă altceva decât intenţiona postacul, şi anume o trăsătură de caracter pe care el ar fi preferat, poate, să o ascundă. Anticii numeau asta fanfaronadă (v. Miles gloriosus de Plaut). Sigur, şi reclama, publicitatea, cum i se spune azi, e o formă a informaţiei, dar e un fel de forţare a informaţiei, de genul: „trebuie să ştii ce facem noi, ca să cumperi” sau „trebuie să ştii cine sunt eu, ca să mă respecţi”. Căci, azi, respectul se cere deseori explicit, nu se câştigă prin comportament şi alte mişcări, cum se întâmpla altădată, în lumea despre care citim sau vedem filme istorice. Dar în puzderia de oferte, poate că şi reclama îţi poate atrage atenţia asupra unui obiect de care ai nevoie şi nu ştiai de unde să-l iei.

Dar fotografia nu e singurul model al autoreclamei individuale. Mai există şi amintirile, spuse sau scrise, în care mai totdeauna se păstrează numai numele care semnifică ceva, deşi istoria vieţii unui om, căci de ea este vorba, adună cel mai adesea celebrităţi cu anonimi care, totuşi, vor fi semnificat câte ceva, atunci când faptele relatate, repet, oral sau în scris, se produceau, iar pentru o redare cât mai apropiată de adevăr ar fi mai corect să..., dar ce spun eu, „mai corect”, cine ia în seamă asemenea criterii astăzi, în goana nebună după de-ale gurii şi de-ale respectului?! Întorcând pe faţa cealaltă fotografiile alături de celebrităţi, acestea sunt şi o formă de consolare pentru eventualele insuccese în ceea ce îţi propui să faci, aşa cum sunt menite şi să-ţi crească valoarea în ochii oamenilor. Dubla lor funcţie e, dacă nu salvatoare, atunci măcar consolatoare.

Minciuna. Până aici a fost vorba despre utilizarea individuală a fotografiilor. Cea politică, foarte des manipulatoare – pardon! şi cealaltă urmăreşte, în fond, tot o manipulare, chiar dacă nu la fel de nocivă precum a doua – e mult mai vizibilă decât ne-am putea închipui. Privim la pozele oamenilor politici cu indiferenţă, dar ar trebui să fim mai atenţi, pentru că de-acolo izvorăsc multe dezinformări care, acumulate, pot schimba trasee întregi ale opiniei. Sigur, şi aici depinde de unde te uiţi. Din ce parte, adică ce gânduri ţi-au trecut prin cap înainte de tot ceea ce vezi şi ce alte informaţii ai. Chiar dacă o fotografie nu e o frază sau un articol menit să te trimită exact în direcţia opusă adevărului obiectiv, aşa cum se întâmplă cu tot ce se declară public în aceste zile tragice pe posturile de televiziune oficiale de la Moscova, sau cu ce iese din gura diverşilor şoigi sau peşkovi (parcă Peşkov îl chema şi pe Maxim Gorki, un predecesor al actualei minciuni kremliniene!), deseori ea face mult mai mult rău.

Nu-i trecea prin cap lui Daguerre că fotografiile se pot truca, aşa cum, poate, nu se gândea nici Nobel, pe când trăia, că pe urmă... pauză, la ce ravagii poate face descoperirea sa în lume, de unde şi faimoasele premii, pe care românii tot aşteaptă să le primească.

Am ales aceste două moduri de a folosi fotografia din multele posibilităţi care au apărut de când Daguerre a perfecţionat-o. Sigur, fotografia îţi păstrează o vreme amintirea celor dragi, dar – e drept – şi a celor pe care-i deteşti sau chiar urăşti. Fotografia îţi poate demonstra cum ai evoluat, pardon, involuat cu trecerea anilor, fizic vorbind, ba, deseori, chiar şi psihic. Fiinţe dispărute demult din viaţa ta se mai întorc o dată atunci când le contempli fotografia. Şi câte şi mai câte altele! Dar acest rost al fotografiei e cunoscut tuturor, pe când celelalte, cele nocive, pot scăpa unora, pot adică să fie trecute alături cu cele dintâi, înşelând astfel pe cei care le privesc.

De ce am pus la un loc o utilizare aparent benignă, cum e cea pentru autoreclamă, cu aceea, malignă, pentru sucirea minţilor mai slăbuţe? Pentru că, în fond, amândouă izvorăsc cumva din aceeaşi pornire, de a-i deturna celui care le contemplă vederile şi gândurile, una să te chiorască, cealaltă chiar să te orbească. Aşa că, deschideţi ochii mari şi nu mai luaţi seama la minciunile Kremlinului, spuse sau fotografiate!

© 2007 Revista Ramuri